Poposind în acest
oraș încărcat de istorie și bijuterii arhitectonice am remarcat un fapt
nemaiîntâlnit: aproape fiecare acoperiș al clădirilor, monumente din
patrimoniul UNESCO, găzduia un cuib, două sau mai multe de berze unde stătea de
strajă câte o barză foarte atentă la tot ce se mișca în jurul ei. E și normal,
așa trebuie să fie orice străjer care își face datoria față de țară, cât și de
prețioasele ghemotoace din interiorul cuibului său. Interesant contract între
comunitatea Alcala de Henares și berzele locale, reciproc avantajos...dar, asta
nu e tot. Surpriza cea mai mare pentru mine a venit cu sosirea regelui Spaniei în
localitate.
Orașul era împânzit cu atât de mulți oameni ai poliției spaniole
descoperiți, dar și acoperți, încât părerea mea cât și a colegilor mei a fost că
nimeni nu a rămas neverificat, dar și îndrumat spre un spațiu delimitat, dar
surpriză...berzele au rămas la locul lor nestingherite nici măcar de lunetiști.
Semn clar pentru mine, aceste uimitoare păsări fac parte inclusiv din garda
regală.
Totuși nu pot să
uit faptul că noi am sosit din alte meleaguri unde suratele lor nu sunt la fel
de privilegiate; tocmai au pierdut un proces în instanță cu unii concetățeni
care nu vor să mai accepte conviețuirea cu aceste ființe inofensive ale
naturii.
Dar și mai trist
este faptul că nu au fost alungate de pe „bogatul” nostru patrimoniu UNESCO, ci
de pe banalii stâlpi de iluminat care nici ei nu au scăpat netaxați.
Am putea face
această comparație între noi și ei, între berzele noastre și berzele lor, între
cultura noastră și a lor, între educația noastră și a lor, între copiii noștri
și ai lor care sunt îndrumați spre străzile orașului Alcala de Henares,
descoperind cu ajutorul profesorul de ce berzele trebuie să rămână acolo unde
le este locul, la înălțime...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu